Claudiu Bîrsan
Volumul cuprinde în integralitate trilogia dedicată regelui Henric al VI-lea. Asupra fiecăreia din cele 3 părți planează dubii privind paternitatea reală, dar acestea sunt deja lucruri comune în ceea ce privește opera lui Shakespeare.
Ca și în celelalte drame istorice, regele nu reprezintă un personaj central, fiecare din cele 3 părți având la rândul ei personaje mult mai bine conturate. El reprezintă însă un personaj de fundal, la care se raportează toate acțiunile și replicile celorlalte personaje
Chiar dacă nu excelează în fidelitate privind interpretarea sau redarea evenimentelor din punct de vedere istoric, această trilogie prezintă declinul Casei de Lancaster, care sfârșește prin a fi înlocuită la conducerea Angliei de reprezentanții Casei de York. Este perioada ce va fi cunoscută în istorie drept Războiul celor 2 roze (după blazoanele celor două familii nobiliare) – un război civil nu lipsit de confruntări sângeroase, cărora le-au căzut victime inclusiv numeroși nobili. Dar, ca în celelalte drame istorice shakespeariene, nu atât acțiunea și succesiunea epică sunt importante, cât evoluția stărilor psihologice ale personajelor și confruntarea caracterelor.
“Henric al VI-lea (partea I)” – surprinde începutul domniei lui Henric al VI-lea, un tânăr încă, având un Lord protector, perioadă marcată de războaiele anglo-franceze în urma cărora Anglia va pierde posesiunile sale din Franța. Piesa debutează cu procesiunea funerară de la căpătăiul lui Henric al V-lea. Nobilii prezenți la catafalc descriu un portret hiperbolizat al defunctului rege: “Bedford: Să se-nveșmânte-n vălul nopții cerul!/Comete, voi, ce-mpărății surpați,/Rotiți a voastră coama de cleștar/Și biciuiți, din ceruri, din stelele/Ce-au fost lui Henric piază rea a morții-/Al cincilea din Henricii iluștri,/Din regii Angliei cel mai măreț!/ Gloucester: Un rege mai puternic n-am avut./Era sortit și demn să poruncească./Rotind-o-n fulger, spada lui orbea/ Și brațele de întindea, păreau/Mai lungi ca aripile de balaur/Și ochii la mânie-i scăpărau/Străfulgerări, că dușmanii fugeau/De parcă soare de amiaz-ardea/Și suliți le-nfigea încinse-n frunți…/Dar vorbele nu-i pot cuprinde fapta,/Căci brațul înălța doar ca să-nvingă./ Winchester: A fost alesul Domnului ca rege. ”
În condițiile în care Henric al VI-lea este un personaj slab conturat și care-și va dovedi limitele, această descriere nu face decât să creeze un efect dramatic deosebit, o antiteză între măreția apusă a Angliei și decăderea care va urma.
Conflictul se poartă pe de o parte între oștile engleze (măcinate de conflictele interne ale nobililor și de criza de autoritate) și cele francize (conduse de Carol, de nobilii francezi care refuză trădarea – cazul Ducelui de Bourgogne, și de Ioana d’Arc, care-și revendică în momentul martiriului forța și inspirația de la divinitate: “Mă trag din regi…Aleasă-a cerului,/Menită-s pe pământ să săvârșesc,/Din harurile Domnului, minuni,/N-am fost unealta cugetelor nopții…”).
Pe de altă parte există conflictul între nobilii englezi, de fapt între două tipuri de caractere: cele meschine, gata oricând să negocieze totul pentru interesele personale (contele de Suffolk, care mediază căsătoria regelui Henric al VI-lea cu Margareta, fiica unui nobil francez de origine obscură, în scopul de a deține puterea prin intermediul ei: “Acum regină fi-va Margareta/Și va domni, ea guvernând pe rege,/Dar eu voi guverna pe Margareta,/Prin ea pe rege și întreg regatul.”) și cele nobile, care-și dovedesc calitățile și spiritul de sacrificiu în război (punctul culminant îl reprezintă moartea Lordului Talbot, elogiat inclusiv de dușmani, și a fiului său, apărând orașul Bordeaux: “Ah, unde e viața mea de-a doua?/A mea pierdută este…Unde-i John?/…Veghindu-mi agonia l-a cuprins/Vârtej de furie spăimântătoare,/Că s-a zvârlit deodată dintr-adins/Adânc într-ale dușmanilor rânduri;/Acolo-n sânge-avântul și-a-necat,/Acolo a sfârșit al meu Icar./În floarea vârstei moartea l-a luat./…Oh, moarte caraghioasă cum rânjești,/Scăpăm curând de asuprirea ta…”).
“Henric al VI-lea (partea II)” – dacă în prima parte accentul era pus pe războiul dintre oștile engleze, respectiv cele franceze, și pe caracterele pozitive (Talbot, Exeter, Gloucester, Carol, Bourgogne, Ioana d’Arc), în această piesă accentul cade pe conflictul intern dintre cele două familii nobiliare (Lancaster și York), sfârșindu-se cu bătălia de la St. Albain, unde Casa York obține o victorie de etapă în acest război civil. Cel mai bine conturate sunt aici personajele negative, care excelează în lipsa de loialitate față de rege, în meschinărie, în trădări și lupte de culise pentru putere și influență politică (regina Margareta, contele Suffolk, contele de Warwick, reprezentanții Casei York). Mi s-a părut piesa cea mai reușită a trilogiei, cu episoade de o forță dramatică remarcabilă și cu personaje foarte bine conturate din punct de vedere al profilului psihologic.
Inclusiv portretul regelui Henric al VI-lea este mai bine creionat, atât prin prisma propriilor acțiuni cât și prin modul în care este descris de celelalte personaje. El apare astfel ca un rege slab, nevrednic, laș, nehotărât, blazat (“York: Se-ntoarce din Irlanda York, ca dreptul/Să-și ceară și să smulgă de pe fruntea/Nevrednicului Henric diadema…/Ah, rege mincinos, cuvântul dat/Ți l-ai călcat! Știi bine că jignirea/Eu n-o primesc…Am spus că rege ești?/Nu, nu ești rege, nu…și nici nu ești/În stare să poți sta deasupra gloatei/…Nici fruntea ta nu e/Făcută ca să ții pe ea coroana./Ți-e pumnul bun să strângă doar toiagul/De pelerine, nu sceptrul unui prinț!/ Regina: Milord, fugi! Vai, cât ești de-ncet! Grăbește…/Din ce ești?! Nici nu lupți și nici nu fugi…./…eu am crezut atunci că Henric/Îți seamănă în portul tău ales/Și-n curtenia ta și-n îndrăzneală,/Dar văd că prinsă este mintea lui/De cele sfinte și-i e grija doar/Să bată și să numere mătănii/…Și joc de armă-i pentru el cititul…”). Regele dă dovadă de curaj doar în momentul în care decide să-l condamne la moarte pe contele Suffolk, amantul Reginei, odată ce complotul acestora, împreună cu reprezentanții Casei York, complot prin care a fost asasinat Ducele de Gloucester – Lordul protector și a fost surghiunită soția sa, a fost scos la iveala.
Regina Margareta apare ca un personaj central în această piesă, care debutează de fapt cu nunta regală. Ea se implică activ în luptele de culise, e o persoană energică, tenace, dornică de putere. Ea reprezintă una din vulnerabilitățile regelui, fiind acuzat că, pentru această mezalianță, a cedat două provincii franceze (York o caracterizează astfel “…napolitană/Cu sânge putred, tu, gunoi din Neapol,/Nenorocirea mare-a Engliterei”).
“Henric al VI-lea (partea III)” – prezintă deznodământul războiului civil dintre cele două tabere. Piesa are o desfășurare epică, se creează suspansul asupra învingătorului, victoria alternând între cele două tabere. Polarizarea societății între aceste grupări (redată de fiul care-și omoară tatăl ce face parte din tabăra adversă, respectiv de tatăl care-și ucide în luptă fiul devenit adversar, fără a se recunoaște – regăsim aici un ecou din epopeea persană “Cartea regilor”), nobili care mor în război, fii care-și răzbună în mod sângeros tații, toate acestea potențează efectul dramatic.
Slăbiciunea regelui Henric al VI-lea atinge aici apogeul, acesta ajungând să-și negustorească demnitatea, promițând Ducelui de York că-i va ceda domnia, nesocotind astfel dreptul fiului său de a-i urma la tron. Acesta este prilej pentru toți partizanii săi de a-i sublinia încă o dată lașitatea, atitudinea nedemnă: “Westmoreland: Adio, rege slab, mărunt la suflet/Și fără de scântei de cinste-n sânge./ Northumberland: Fii pradă casei York și pieri în lanțuri,/Robit prin josnicia faptei tale./ Clifford: Măcelărit să mori în bătălie!/Disprețuit să mori în pace singur./Regina: Răbdarea mea cu tine cum n-aș pierde-o?/Om de nimic…../Silit? Ești rege ca să fii silit?!/Roșesc când te aud, fricos nemernic!/…Poți spune că ești liniștit?! Ah, da/Ca mielul blând ce-i încolțit de lupi./Eu să fi fost în locul tău, și chiar/Jucată de ostași în vârf de suliți,/Și fapta ta tot n-aș fi săvârșit-o!/Dar ți-ai iubit viața, nu și cinstea”.
Pierderea puterii și a demnității sale, pe fondul pasivității și blazării, îi declanșează regelui Henric al VI-lea un monolog, de fapt o meditație pe tema “fortuna labilis” (“Când valul e învingător – când vântul,/Acum căștigă unul – apoi celalt/Și amândoi victoria o vor,/Dar nu-i învins și nu-i învingător…”) și a deșertăciunii puterii, gloriei și bogăției (“…căci ce este/ A noastră lume? – O jalnică poveste./O, Doamne, dac-aș fi doar un păstor/Pe vârfuri de colină, ca acum…/Ce dulce-ar fi viața – aceasta totuși!/Nu e mai dulce umbra de gherghin/Pentru păstorul ce-și privește turma,/Decât bogat brodatul baldachin,/Pentru un rege care prinde urma/Trădărilor trăind înfricoșat?/Puținul lapte prins ce-l bea păstorul,/Gustos și rece din burduf de piele,/Sau somnul lui obișnuit la umbră/De pomi, el nu se bucură de ele/În liniște și nu sunt mult mai dulci/Decât ospățurile pentru prinți/Din vasele de aur sclipitoare,/Sau patul , la al cărui căpătâi/Veghează grija, teama și trădarea?”).
Urmarea tuturor slăbiciunilor regelui Henric al VI-lea, manifestate în crescendo pe parcursul trilogiei, o reprezintă ascensiunea la tron, în finalul piesei, a regelui Edward, din Casa de York, punând astfel capăt domniei Casei de Lancaster și Războiului celor 2 roze.
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com
[…] excelează în fidelitate privind interpretarea sau redarea evenimentelor… Articolul Raftul cu rate: Opere – William Shakespeare apare prima dată în Magazin Sălăjean. Citeste mai […]